Muzeele de arta ale Moscovei Anamaria Visan

Dincolo colorata si pitoreasca Biserica Vasili Blajenii, de Kremlin, de spatiul acela, numit Piata Rosie, plin de turisti si mirese (in numar aproape egal cu chinezii), de Teatrul Balsoi ori de metrou, Moscova are o lista lunga de muzee. Muzee de arta (rusa, moderna, contemporana, orientala, europeana), de arte decorative, de arta teatrala, de istorie, de razboi, de etnografie, al literaturii, al diversilor poeti, de paleontologie, al vodcii, al..., numiti voi si daca nu exista inca, Moscova va construi unul.

Trebuie sa recunosc ca, initial, Moscova nu m-a incantat, nu m-a inspirat asa cum avea s-o faca niste zile mai tarziu Sankt Petersburg. Si totusi, cand credeam ca eticheta mea de „anost” este corecta, am vizitat Colectia de Arta vest-europeana si americana din secolele XIX-XX ale Muzeului Puskin. Si cum goana exaltata printre exponatele sale mi-a schimbat iremediabil gustul in arta, ma simt obligata sa-i fac loc Moscovei printre destinatiile mele de suflet. In acest muzeu in care decorul arhitectonic, deseori absent ori saracacios, lasa tablourile sa vorbeasca de la sine, mi-am petrecut o dupa-amiaza intreaga. O dupa-amiaza care mi-a dat sansa unor emotii unice. In Muzeul Puskin, m-am indragostit iremediabil de delicatetea lui Renoir, de Pissaro, de Chagall, nu ca n-as fi fost, dar uneori prinde bine o confirmare a amorurilor, dar si de tusa nebuna, plina de ura a lui Van Gogh. Si, spre surprinderea mea, m-am indragostit de pointilisti (trebuie sa vezi pentru a intelege de ce), in special de Signac.

Colectia muzeului rivalizeaza cu cele ale celor mai mari muzee de arta occidentala din lume. Numai lucrarile sale impresioniste si post-impresioniste sunt aproape egale in importanta cu cele ale Musée d’Orsay din Paris. Iar aici decorul nu este dat de fenomenala cladire a fostei gari care sa-ti fure ochii. Dimpotriva, salile Muzeului Puskin par obosite, iluminarea este proasta, peste tot exista geamuri mari care lasa lumina soarelui sa se reflecte in sticla care acopera tabloul ori in luciul picturii in ulei. Dar pana la urma arta conteaza, iar aici arta este de cea mai inalta calitate.

Glumind la un moment dat cu ghidul avut in Sankt Petersburg, am exagerat (credeam eu) spunand ca am senzatia ca jumatate din pictura franceza de final de secol XIX si inceput de secol XX este in galeriile Rusiei (Puskin si Ermitaj).

Mi-a raspuns foarte serios ca asa si este. Viata multor artisti din avangarda pariziana a fost marcata de aparitia a doi colectionari rusi: Ivan Morozov si Sergei Sciukin. Daca Morozov era interesat mai ales de impresionisti, de Cezanne, Gaugain ori Bonnard, Sciukin era interesat de fovisti si de Picasso. In 15 ani, ei au adunat o colectie extraordinara de picturi, numai in colectia lui Sciukin aflandu-se, in 1917, in momentul revolutiei bolsevice, 50 de lucrari de Picasso si 40 de Matisse. Destul de repede dupa Revolutia din octombrie, Lenin decide prin decret nationalizarea colectiilor celor doi pe care le imparte intre Muzeul Puskin si Ermitaj. Motiv pentru care in Moscova si in Sankt Petersburg a doua limba cel mai des auzita dupa rusa a fost franceza. Galeriile lor erau pline, pline, de grupuri de francezi entuziasti „veniti sa-si recupereze arta”, dupa cum glumea ghidul meu. Nu citeau numele autorului, caci mai intai purtau discutii inflacarate despre cine credeau ei ca este autorul. Nu era neplacut sa-i observi. Erau copii mari in fata artei, adulti care renuntau sa statea critic si serios in fata unui tablou. Erau ca mine. Doar ca eu, singura fiind, nu aveam partener de conversatie. Ori de exaltare.

Acum, cu memoria celor vazute, cu entuziasmul linistit, remarc ca Muzeul Puskin ar fi fost, daca as fi dat atunci importanta, o minunata lectie de istorie a artei. Plecand de la romantism cu Friedrich, atingem un pic de clasicism cu Ingres, trecem prin realism cu Daumier, Corot, Millet, Courbet, si odata cu Manet intuim ca urmeaza impresionistii: Monet, Renoir, apoi pointilism cu Signac, Seurat, apoi unicitatea tablourilor lui Van Gogh (sa eticheteze cine stie), Degas, Toulouse-Lautrec, apoi postimpresionism cu Gauguin (prea decorativ pentru gustul meu), Cezanne, simbolisti, nabisti: Bonnard, Maurice Denis, apoi intram in modernitate cu fovistii: Matisse, Van Dongen, cubism prin Picasso, Braque, Leger si ne oprim aici caci muzeul de arta moderna este probabil la o alta adresa. Un singur si fenomenal tablou de Miro ne spune ce ar insemna o continuare.

Cele 26 de sali ale galeriei contin o colectie de lucrari din secolele al XIX-lea si al XX-lea. Camerele intregi sunt dedicate unei singure miscari artistice sau operei unui artist. Primul nivel si prima sala expune pictura romantica, plina de neliniste a lui Caspar David Friedrich, Goya, Gericault si Delacroix. In salile urmatoare sunt etalate tablourile in tonuri sumbre ale lui Camille Corot si ale Scolii de la Barbizon, iar panzele lui Gustave Courbet (al carui orientalism mi-a displacut), Jean-Francois Millet si Honore Daumier completeaza panorama realismului francez.

Importanta muzeului este data insa de colectia aflata la nivelul doi, de tablourile impresionistilor si post-impresionistilor francezi. Acest nivel se deschide cu un celebru tablou al lui Toulose-Lautrec, apoi continua cu balerinele lui Degas, apoi Manet si Forain. Si, spre deliciul meu, o sala intreaga ii este dedicata lui Claude Monet. Doar pe viu poti intelege cum Monet a facut forma bucati, a aruncat-o in aer pentru a-i pastra doar culoarea. Peisajele lui, in care lumina (deci culoarea) sunt subiectul tabloului si nu un anume obiect concret, erau motiv de fascinatie si cand priveam tabloul de aproape. Asta spre iritarea impenetrabilelor doamnele de pe scaunele de la intrare care imi tot faceau semne sa ma dau inapoi. „Izvinite” ziceam si ma retrageam pentru ca stiam ca doar de la distanta, culorile panzei fuzioneaza, doar asa impresia vizuala este completa. Si, imi remarcam eu in barba, am noroc ca nu ma intereseaza personalitatea artistului, ci doar a picturii. Altfel ar fi fost dureros sa recunosc ca Monet era de fapt un tehnician al luminii. O alta desfatare a fost prezenta lucrarilor lui Rodin in aproape toate salile nivelului doi. Este in mod real o incantare sa fi intr-o sala tapetata cu Monet si in care sculpturile expuse sa nu fie doar un obstacol de care te lovesti cand dai cu spatele pentru a vedea mai bine tabloul. Sa privesc cei doi indragostitii din „Fugit Amor” a lui Rodin intr-o ultima, voluptoasa si contorsionata imbratisare, proiectati pe compozitiile rafinate, visatoare, lipsite de contur ale lui Monet a fost pentru mine o experienta afectiva. Pana la urma universul fiecaruia este format de imagini si simboluri carora noi le atribuim valoare.

In alte incaperi te intampina panzele delicate sau - dimpotriva - furibunde ale unor pictori, precum Auguste Renoir, Alfred Sisley, Camille Pissarro, Van Gogh cu uimitoarele sale tuse sau cu tensiunea din „Curtea inchisorii”, pentru ca mai apoi sa te provoace penelul pointilistilor Signac si Seurat. Puncte, multe puncte de culoare definesc forma si uneori chiar volumul. Trebuie vazut copacul „gras” a lui Seurat pentru a intelege ceea ce vreau sa spun.

Am facut pasiuni noi descoperind pictori necunoscuti mie ori pe care-i vedeam doar ca pagini de istorie, fara ca arta lor sa prezinte vreun interes. In lista celor nestiuti se inscrie Eugene Carriere. Care este oare perioada maxima de timp pe care o poti aloca unui tablou fara a parea ridicol? Daca acest interval exista, eu, in fata tabloului „Sarutul Mamei” a lui Carriere, sigur am depasit-o. Pare ca nu a luat penelul de pe panza. Tusa invizibila nu-i o noutate, de acord, dar lipsa oricarei urme a efortului creativ este impresionanta. Stiu ca suna a figura de stil, dar, cu scuze pentru repetitie, trebuie sa fi acolo pentru a intelege.

Mai tarziu, pasii m-au purtat catre un Cezanne vizibil suparat pe impresionisti, apoi coloritul s-a intensificat odata cu Gauguin si, odata cu simbolistii si nabistii, m-am trezit din nou pe casa scarii, urcand catre etajul trei.

La ultimul nivel al muzeului Puskin, sunt expuse lucrari ale fauvistilor: Andre Derain si Matisse - prea mult pentru gustul meu, apoi Rousseau, Picasso, pentru ca expozitia sa se termine cu Arta secolului al XX-lea: Kandinsky, Raoul Dufy, Giorgio de Chirico, Fernand Leger, Marc Chagall, Miro. Acest al treilea nivel al muzeului a fost contradictoriu si, in acelasi timp, revelator pentru gusturile mele in materie de arta. Eram nerabdatoare sa ajung in fata panzelor lui Picasso. M-au atins emotional tablourile lui din perioada albastra, dar ordinea cubismului sau, nu. Asa ca ultima bruma de interes pentru pictura cubista a zburat fara sanse reale de intoarcere. De departe, cu ochii pe niste reproduceri, este destul de greu sa separi istoria, contributia cuiva la evolutia artei, de efectul vizual al tabloului. Dar odata ce picioarele iti plimba capul cu ochi cu tot printr-o expozitie, un profan, asa ca mine, se lasa atins de ceea ce este intim legat de el. Intorcandu-ma la Picasso, spun cu regret ca trebuia sa cumpere mai mult albastru. De asemenea, nu mi-a placut Gauguin (spre dezamagirea mamei mele), Cezanne (cu cateva exceptii), Rousseau (recunosc ca e bizar, dar...), dar nici Braque ori Kandinsky. Se pare ca pur si simplu nu-mi place pictura moderna. Tablourile orientate catre abstractionism, panzele eliberate de obiect, „pure”, neatinse de un sentiment, care nu sunt rezultatul unei trairi intense, a unei hipersensibilitati (ca la Van Gogh) nu sunt pe gustul meu de simplu privitor. Poate daca as fi trait in anii 1900, in perioada de varf a boemiei pariziene, a certurilor teoretice pe diferite aspecte formale, de continut, intotdeauna insotite de un pahar de bautura intr-unul din bistrourile Pietei Vavin din Paris, poate ca atunci sensul, necesitatea aparitiei abstractului n-ar mai fi fost o enigma. Dar, cu parere de rau pentru cultura mea, remarc ca rar pictura abstracta imi trezeste emotie. Si spun rar pentru ca a existat o frumoasa exceptie: Miro. Un singur tablou am vazut, dar am fost fascinata, fara a stii de ce. Miro nu se incadreaza in tiparele esteticului pe care-l accept, pictura lui pare lipsita de sens, dar am stat tamp, zgaindu-ma realmente la acel tablou. Am avut o senzatie de impietrire, de maini invizibile care ma tineau pe loc. Poate ca de aceea nu mi-a placut restul galeriei de pictura moderna. Nimic mai apoi nu s-a ridicat la nivelul lui artei lui Miro. Ramane de vazut ce-mi aduce viitorul.

Pentru cei ce vor sa viziteze Muzeul Puskin, este bine de stiut ca acesta are o cladire centrala si alte cateva in vecinatate. In cladirea centrala, au loc expozitiile temporare (in momentul vizitei mele era in desfasurare o expozitie de rochii Dior) si se afla colectia permanenta de Arta din Evul Mediu si Renastere, inclusiv o colectie impresionanta de sculpturi ale lui Michelangelo. Tot aici este si o colectie de arta europeana de secol XVII-XVIII si inceput de secol XIX. Dar intr-o cladire separata, la doi pasi de cladirea principala, intrucatva ascuns pe strada Volkhonka, nr. 14, se afla aceasta senzationala Colectie de Arta vest-europeana si americana din secolele XIX-XX.

Vizita ulterioara in Galeriile Tretiakov a fost mai mult o curiozitate legata de arta rusa. Simplist vorbind, impart istoria Rusiei - si implicit a artei sale - in trei perioade: a cazacilor calare, a Imperiului Tarist si a tarilor comunisti (cum ii placea ghidului meu ucrainian sa-i numeasca). Eram curioasa sa vad, sa aflu ce au creat artistii rusi in acei 300 de ani scursi de cand Petru cel Mare a imbracat Rusia in haine europene. Curioasa sa stiu daca inainte de aparitia realismului socialist pictura a fost mai mult decat o anosta „arta la indigo”, originalul fiind arta vest-europeana. Stiam ca Chagall si Kandinsky erau rusi, dar ma intrebam daca erau ei genii singulare in istoria artei ruse. 

Istoria muzeului a inceput in 1856, cand comerciantul rus de arta Pavel Mihailovici Tretiakov a inceput sa achizitioneze artefacte rusesti. Mai tarziu, Tretiakov a devenit motivat de ideea de a crea o galerie de arta care sa aduca placere tuturor. Nepasator la liniile de conduita artistica ale Academiei, el a achizitionat lucrari bazandu-se pe propriul sau gust in materie de arta. Astazi, colectiile muzeului fondat de Tretiakov sunt impartite dupa tema: iconografie, pictura, scuptura si dupa perioada: Arta rusa veche din secolele XII-XVII, Arta secolului XVIII, iar cum arta rusa capata consistenta din anii 1800, perioadele devin din ce in ce mai mici pentru a culmina cu contemporaneitatea. Notabila este sectiunea de iconografie veche rusa in care sunt expuse icoane de secol XII, XIII, precum si icoane ale lui Andrei Rublev. Nu sunt necesare cunostinte de pictura religioasa pentru a fi impresionat de frumusetea acestora.

Incepand cu anii 1700, caracterul medieval si profund religios al artei ruse dispare facand loc unui nou limbaj artistic. Interesul Rusiei pentru valorile vest-europene este evident din punct de vedere vizual, mai intai in portretele aristocratilor rusi, iar mai apoi in picturile cu tema istorica. Interesant a fost sa remarc numarul mic al tablourilor cu teme din mitologia greaca/romana. OK, mi se va replica „Ce treaba au rusii cu antichitatea Romei antice?”. In secolul al XVIII-lea, intreaga Europa redescoperea arta antica, iar rusii se doreau europeni - pentru a da un exemplu, gradinile palatelor imperiale din Sankt Petersburg erau pline de sculpturi de inspiratie romana. Cu toate acestea, in pictura, artistii rusi fac nota partial discordanta. Temele favorite raman portretele si temele istorice adaptate spatiului rus. OK, in trend, o adevarata pictura de curte. Dar rusii sunt portretisti exceptionali. Inclusiv in panzele ce ilustrau scene de razboi fiecare chip, fiecare tipologie ori postura este in sine o opera de arta.

In timp ce, in muzeu, salile vizitate se adunau, se facea simtita si indemanarea sau, de ce nu, geniul artistilor rusi. Pe la inceputul secolului al XIX-lea, pictorii se cam saturasera de portretele nobililor si de reprezentarea melodramatica a temelor istorice, asa ca arta incepe sa iasa de sub tutela „picturii la indigo” si devine mai personala, mai lirica. Chiar daca Europa era in plina revolta romantica, romantismul rus doar adauga principiilor estetice ale clasicismului emotia poeziei lui Puskin. Si daca tot am amintit de Puskin o panza pe care o stiam (din manuale ori de pe spatele cartilor cititie) si care incununeaza admirabil romantismul rus este „Portretul lui Aleksandr Puskin” de Orest Kiprensky. O alta pictura care mi-a atras privirea, pentru ca nu poate fi accidentala senzatia contradictorie pe care panza o lasa (pasiune sau boala?), a fost autoportretul lui Karl Bryullov. In aceasi perioada a tonurilor de culoare sumbre, a incursiunilor tragice in sufletul uman, a pictat si Pavel Fedotov, primul reprezentant al artei satirice ruse. Tabloul cu acel comun dar mandru Cezar este senzationala. Fara sa renunte la compasiune, asa cum magistral o facea Daumier cam tot atunci, Fedotov a suprins in mod ironic viata de zi cu zi a Rusiei vazuta din budoarul caselor.

In salile dedicate picturii celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, devine din ce in ce mai evidenta individualizarea artei ruse, o arta care aluneca catre realism, catre portretizarea unei Rusii in care structurile puterii nu se schimbasera de pe vremea lui Petru cel Mare, inclusiv in cadrul Academiei de Arta, care continua sa refuze libertatea exprimarii artistice. In aceasta perioada, se formeaza miscarea Peredvizhniki, a „Ratacitorilor”, la care au aderat artisti precum Vasili Perov (nu ratati portretul lui Dostoievski), Ilya Repin, Vasili Surikov ori Ivan Kramskoi, cu al sau „Hristos in salbaticie”. O panza cel putin interesanta este „Apoteoza razboiului” a lui Vasili Vereshchagin, realizata in 1870, pictura pe care stiam, dar pe care, in ignoranta mea, o atribuiam suprarealistilor. Aceasta terifianta piramida de cranii umane este sarcastic dedicata de catre pictor „tuturor marilor cuceritori ai trecutului, prezentului si viitorului”.

In acest final de secol XIX, cand Europa descoperea impresionistii si panzele lor difuze, transparente, rusii creau tablouri aproape fotografice, pline de etos revolutionar. Pare inceput de propaganda, de arta socialista, dar nu este asa. Unul dintre cei mai importanti membrii ai noului curent este Ilya Repin, un gigant pentru rusi. Repin a creat poate cele mai devastatoare picturi ale Rusiei din punct de vedere vizual: „Procesiune in Provincia Kursk”, „Ivan cel Groaznic si fiul sau”, „Edecarii de pe Volga”. In aceste tablouri, astazi gazduite de Galeriile Tretiakov, realitatile Rusiei nu sunt captate intr-un mod parintesc, plin de sentimentalism, ci sunt un manifest al schimbarilor ce aveau sa vina. Este adevarat insa ca mai-marii sovietici s-au inspirat din arta lui Repin pentru a pune bazele lipsite de creativitate a realismului socialist. Doar ca aceasta „arta pentru toti” a fost doar o derivata sclerozata a realismului lui Repin, o ingropare voita a avangardei ruse.

Iesind din salile dedicate Ratacitarilor, ajungi intr-o incapere vasta care-l celebreaza pe unul dintre cei mai bizari fii ai Mamei Rusia: Mihail Vrubel. Fascinat, la fel ca si predecesorii sai, de misticismul Rusiei, de bogatia folclorului sau, Vrubel pare ca prefigureaza aparitia cubismului cu panzele lui inspirate de arta mozaicului. Picturile lui de mari dimensiuni, printre care „Demonul abatut”, sunt creatii nevrotice la limita artei abstracte, ce par lipsite de coerenta vizuala, ametitoare exact ca un caleidoscop in care formele si culorile se amesteca. La finalul expozitiei, nu stiam daca panzele sale din seria „Demon” mi-au placut sau nu. Poate oare sa-mi placa un tablou ce portretizeaza o lume distrusa stihiile sale, un tablou in urma caruia am ramas cu un incomod sentiment de neliniste? Daca as zice ca nu, nu poate sa-mi placa, as fi un mic Stalin ce crede ca arta trebuie sa fie vesnic optimista pentru a-l emotiona si insufleti pe privitor. Asa ca decid, oarecum lucid, ca imi place Vrubel. Doar imi plac simbolistii, la el de ce ar fi altfel?

Vizita in Galeriile Tretiakov a fost o neasteptata placere, chiar daca a fost o cursa contra cronometru printre tablouri. Finalul a fost dedicat impresionistilor rusi. Asta la nivel de intentie, caci am stat sa vad pe toate partile trei panze de mari dimensiuni ale lui Filipp Andreevich Maliavin. Tablourile, un vartej de negru si rosu, reprezentand taranci dansand, aveau o tusa mai mare si mai groasa decat degetul meu. Maliavin a fost o buna concluzie a vizitei mele in Galeriile Tretiakov, pentru ca pentru mine arta plastica rusa, indiferent ca era un simbol ale credintei sau o imagine ale revoltei, se poate caracteriza printr-un singur cuvant: ardoare.

In mod cert, vizitele in muzeele de arta ale Moscovei mi-au cam schimbat gustul in pictura. Din pacate, pozele nu vor spune mare lucru. Dar eu am memoria celor simtite. Am invatat, in sfarsit, ca arta nu tine de luciditate, ci de senzatiile oferite. Pacat insa ca tablourile acelea sunt mult prea departe.